Se spune că ar fi fost odată ca niciodată un neam de uriaşi care stăpâneau Regatul Trovanţilor, iar tartorul lor era Uriaşul Gorgan.
În acelaşi regat din vremuri de demult trăiau şi Vârcolicii, un fel de pici pricolici, undeva în minele de sare ale Ţinutului Piticesc; ei erau coborâţi cu hârzobul în galeriile adânci (unde un puţ avea chiar o sută de metri) şi lăsaţi de trovanţii Uriaşului Gorgan să se zvârcolească pe întuneric şi să scoată la suprafaţă sare albă şi gustoasă pentru masa-i copioasă. Gorganele şi Gorganii savurau o supă delicioasă, dulce-sărată, de carne, ierburi şi legume.
Pe atunci, secundele erau lungi cât minutele, minutele cât orele, orele cât zilele, zilele cât săptămânile, săptămânile cât lunile, lunile cât anii şi timpul trecea foarte, foarte greu. Pe de altă parte, în Regatul Trovanţilor, pe cât erau de mici vârcolicii, pe atât de mari creşteau puii Uriaşului Gorgan, Gorgăneii, iar cererea lor de sare se mărea de la un an la altul, tot mai mult şi mai mult.
Munca Vârcolicilor era din ce în ce mai grea, iar picăturile de sudoare prelinse de pe frunţile lor ostenite au udat multă vreme stratul de sare, care în loc să se mărească se micşora. Până la urmă, picăturile au inundat galeriile scobite în mină, topind zăcământul încet-încet, pe îndelete.
În împrejurări ciudate, Vârcolicii sfredelitori au dispărut chiar de sub ochii de uriaş ai Gorganului. Seminţele solidificate ale seminţiei lor s-au rostogolit în groapa îngustă şi adâncă, asemenea unui crater de pe lună, aşteptând să renască într-o altă lume.
Picii pricolici, prefăcuţi în pietricele preţioase, n-au mai putut fi recuperaţi din hăul cel întunecat; doar nişte sfredeluşe moţate rămăseseră aninate de hârzob. Dar cum uriaşii aveau în continuare nevoie de sare, în locul lor au ademenit nişte Pitice Polonice să le facă treaba.
Piticele Polonice munceau şi ele din greu să adune în polonicele lor mici apa sărată de care avea nevoie Uriaşul Gorgan pentru a umple cazanul uriaş cu supa cea gustoasă şi pentru a-şi hrăni puii, mereu flămânzi.
La un moment dat, roata Cerului a început să se rostogolească în sens invers, timpul se scurgea din ce în ce mai repede, iar anii erau cât lunile, lunile cât săptămânile, săptămânile cât zilele, zilele cât orele, orele cât minutele, minutele cât secundele.
Într-o bună zi, când limbile de ceas au ajuns la o anumită oră, minut şi secundă, Piticele Polonice n-au mai făcut faţă acestei atribuţii, fiind înghiţite, odată cu puţul de mină, de un şuvoi impresionant de apă provenit din rezervele Cerului, adică din norii îmbibaţi cu ploaie ai aerului de vacanţă.
Din norişorii care se înmulţiseră până într-atât încât nu mai aveau loc pe cer s-a format un nor uriaş care a explodat, făcând să ţâşnească de la înălţime un jet nemaipomenit de apă ce a acoperit Regatul Trovanţilor cu tot cu Uriaşul lor Gorgan. Cazanul său cu supă a fost înghiţit de lacul sărat în care mai bolborosesc până în zilele noastre bucăţele de carne asezonate cu ierburi şi legume.
Ploile grozave au încetat, iar Soarele pare bucuros să amestece cu o lingură de raze în imensa oală cu supă, fostă cândva ocnă de sare. În amintirea Gorganului Uriaş din Regatul Trovanţilor, el încercă să respecte pe cât posibil proporţiile ingredientelor din reţetă.
La plajă, astrul solar încinge grătarul de lemne, pe care se rumenesc tacticos cârnăciori suculenţi şi copănele numai bune de friptură, iar arşiţa insuportabilă este stinsă imediat printr-o bălăceală zdravănă.
Oare de ce ingrediente mai este nevoie pentru ca festinul să fie complet? Poate doar de o adiere a vântului cu evantai, ascuns în păpurişul din spatele lacului ce aduce cu sine cântecul de vacanţă al lighioanelor:
Să cântăm Fa Sol La Sol!
Hai cu toţii-acum la ghiol!
Lacul nostru a fost gol
Şi s-a umplut cu nămol.
Nu-i o apă oarecare!
Bagi în oală stropi de ploaie,
Zgârciuri şi înotătoare
La foc moale de la soare.
Supa-i bună de mâncare,
S-a topit ocna de sare,
Felul doi la îndemână,
Degetele de la mână.
Castraveţii-n poloboc
Se murează-acum, pe loc.
Să nu uiţi de felul trei,
Untul gros din putinei.
Hei, veniţi, dragi pricolici,
Polonice şi pitici!
Din saleuri înmuiate,
Să mâncaţi pe săturate!
În zilele secetoase de vară, liote de lighioane dau târcoale de bunăvoie pe la Groapa cu Vârcolici să se scufunde şi să caute comoara din adâncuri, rămasă de la pricolici în groapa cu sare. Serile răsună încă de vocile picilor Vârcolici:
Să lingem sarea depusă
În craterul de pe Lună!
Misterioase găletuşe
Pietricelele adună…
La groapa cu Vârcolici
Sfredelesc cu sfredeluşe
Mii de pitici pricolici…
© Mihaela Chitac 2011
